Hoțul de...reduceri

Sâmbătă a fost Sfântul Gheorghe, mic motiv de bucurie pentru mine. Primisem câțiva bănuți de acasă, aveam de gând să îmi scot fetele la un suc, să îmi serbez și eu ziua de nume așa cum se cuvenea.
Am plecat de la muncă în viteză, însoțită de prietena și, totodată, colega mea, cu care trebuia să ies ulterior. Pentru că era deja trecut de ora 8, am mers prin parc (facem mai puțin decât cu metroul și nici nu ne strică un pic de mișcare) și, bunele samaritene care suntem, ne-am oprit să îi dăm unei doamne câteva indicații. Se pare că indicațiile noastre nu fuseseră destul de bune (habar nu aveam ce târg de carte căuta femeia, așa că am condus-o amândouă - eu și colega mea - până la un stand cu cărți și am lăsat-o acolo. Și, probabil, acolo mi-a rămas și portofelul.
Când am ajuns acasă, scoate portofelul de unde nu-i! M-am învârtit un pic, l-am căutat prin casă (poate- poate oi avea vreun început de Alzheimer), până m-am convins că l-am uitat la muncă. Nu m-am întors după el - criză de timp, deh! - dar mi-am promis că îl voi lua a doua zi, dimineață. Doar că, surpriză! Nici la muncă nu era. Scumpul meu portofel intrase în pământ, cu tot cu buletin, permis, legitimație + carnet de student, poze, talismane norocoase, bonuri și chitanțe și indispensabilul card - unde erau banii pe care îi primisem cadou de la cei de-acasă. Țeapă, totuși, că nu aveam cash, iar cardul l-am închis relativ repede.
M-am întors la apartament, unde am răscolit tot. De la sertare, până la congelator, frigider, coș de gunoi, nu cred să fi existat vreun loc unde să nu-l fi căutat. Începusem să mă gândesc la o carte de-a Ceciliei Ahern, „Dispăruți fără urmă”, în care se vorbește despre o lume unde se duc toate lucrurile pe care le pierdem, și mai-mai că-mi venea să fug acolo să-mi caut portofelul.
Două zile am stat și mi-am ucis nervii, căutând potențiale „piste”, făcând scenarii și ipoteze, singura cât de cât pertinentă fiind cea că femeia care ne-a cerut indicații era, de fapt, menită să ne distragă atenția, în timp ce altcineva îmi „opera” geanta în cel mai subtil și imperceptibil mod posibil.
Ieri, însă, am fost informată că mi-au fost găsite o parte din acte la Poștă (fără portofel, dar cine mai face pretenții?) și prin „o parte din acte” mă refer la totul în afară de buletin, legitimație și carnet de student, fapt care mă face să mă întreb dacă nu cumva hoțul meu are vreo pasiune pentru plimbatul cu mijloacele de transport în comun și vrea să-și scoată un abonament la juma' de preț, pe numele meu.

Dacă mai cunoașteți și alte „întrebuințări” ale celor 3 documente sau potențiale sugestii ale utilizării lor de către domnul/doamna hoț/hoață, vă aștept cu un comentariu aici

sau un mesaj pe Facebook.

Egoismul - boala oamenilor mari

Întotdeauna am considerat că, atât cât trăim, putem și e indicat să învățăm de la cei mai tineri, în special de la copii. Ultimele zile, însă, mi-au adus cu ele, pe lângă multă suferință, și o mulțime de lecții de viață, toate provenite de la verișoara mea de aproape șapte ani.

Am învățat că egoismul apare odată cu vârsta, căci atunci când ești copil, sufletul tău e atât de curat, încât e aproape imposibil să te gândești la tine, să te pui pe tine în centrul Universului. Verișoara mea și-a privit mama stingându-se în ultimele trei luni. Noi, cei mai mari și, îmi permit să spun, mai prostuți, am crezut că mititica nu conștientizează ce va urma, că nu-și dă seama de gravitatea situației și că privește lucrurile într-un mod copilăresc, tipic vârstei. Nu am putut să ne înșelăm mai tare.

În timp ce noi ne îngrijoram ca nebunii, ne consumam și ne frământam, încercând să ne imaginăm cum ar reacționa la aflarea veștii că mama ei nu mai e, verișoara mea a fost mai puternică decât noi toți la un loc și a reușit să ne întărească. Poate pentru că e incapabilă de egoism sau poate că și-a iubit mămica mai mult decât am știut noi să o facem.

Obișnuim să privim pierderea unei persoane dragi prin prisma propriei persoane și, involuntar, ne gândim la cum va fi viața noastră fără ea, în loc să ne gândim la faptul că suferințele respectivei persoane au încetat în același timp cu bătăile inimii. În schimb, verișoara mea, după ce a aflat că Doamne-Doamne i-a pus mamei aripi și a luat-o la el, a plâns în hohote, exprimându-și nemulțumirea - ar fi preferat ca Doamne-Doamne să facă o minune și să-i facă mămica bine. Apoi s-a calmat, și-a văzut mama „dormind” liniștită și a înțeles ceea ce nouă ne e greu să înțelegem: că pe „mami” nu o mai doare nimic și că îi e mai bine.

A vrut să-i scrie o scrisoare și mi-a cerut ajutorul, pentru că îi era teamă să nu facă vreo greșeală - știa că mami era perfecționistă. Cu greu și tremurând, am scris fiecare cuvințel pe care mi-l dicta, cu tot cu greșelile de exprimare. Vă las aici scrisorica, pentru a vedea cât de mult cântăresc cuvintele simple ale unui copil de șapte ani.

„Mama,

Sper să dormi bine și să ai grijă de mine întotdeauna. Te iubesc întotdeauna. Te iubesc foarte mult și, chiar dacă ai murit, eu te-am iubit întotdeauna.

Mama, să știi că am plâns foarte mult când am auzit că ai murit, dar să știi că mă bucur că nu mai te doare spatele și mă bucur foarte mult că ești înger și mă păzești întotdeauna. Noaptea și dimineața.

Te iubesc, mami. Te iubesc foarte mult. Mă bucur foarte mult că ești lângă mine.”

Inocența ei m-a învățat că, atunci când iubești o persoană, iar aceasta suferă, trebuie să te bucuri atunci când se eliberează de dureri, chiar dacă asta înseamnă că o vei pierde - nu și din suflet, unde va trăi în veci. Pentru că, așa cum a zis verișoara mea, cu toată sinceritatea din lume, „mami a murit, dar acum e liniștită”.

Să-i ascultăm mai des pe copii și să-i lăsăm să ne învețe ce înseamnă iubirea, sinceritatea și fericirea în stare pură.

Cum să mori de spondiloză în trei luni

„Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință.” (Jurământul lui Hipocrate)


Zilele trecute mi-am întrebat verișoara ce-ar vrea să se facă atunci când va crește (are aproape șapte ani). Mi-a răspuns, fără să se gândească nici măcar o clipă, că vrea să fie „doctoriță de oameni”. Am zâmbit, amintindu-mi că și eu îmi doream același lucru la vârsta ei, dar că m-am răzgândit când am realizat că nu aș fi făcut față morții. M-aș fi învinovățit pentru fiecare pacient care ar fi pierdut lupta cu moartea (nu îi înțeleg pe cei care spun că pierdem lupta cu VIAȚA când murim, căci, dacă am pierde-o, nu ar fi logic ca viața să câștige?).
Poate că verișoara mea va persevera, poate va deveni o bună „doctoriță de oameni”, una care, spre deosebire de cea care i-a băgat mămica în pământ, va ști cum să pună un diagnostic și să prelungească viața unui pacient, în loc să o scurteze.
Mi-am pierdut mătușa, în urmă cu o săptămână, dar, mai presus de asta, verișoara mea și-a pierdut mama. Știu, cancerul nu e o boală de care să scapi 100%, pentru că mereu există riscul să revină, să recidiveze și să te distrugă. Totuși. mătușa mea era optimistă. Scăpase de cancerul ovarian (și, odată cu el, și de ovare), avea o viață liniștită, începuse să-și transforme pasiunea în bani și avea o fetiță superbă, pe care o iubea ca pe ochii din cap, mai ales că se chinuise ani întregi să rămână însărcinată.
De mai bine de un an, mătușa mea avea dureri - suportabile, ce-i drept - de spate, cărora nu le-a acordat importanță până ce nu s-au intensificat. Era convinsă că se datorează numeroaselor operații pe care le făcuse în urmă cu mai bine de cinci ani. Abia atunci când a simțit că durerile persistau, a mers să-și facă raze și a apelat, ulterior, la un medic, pentru a i le interpreta.
„Spondiloză” a fost diagnosticul pus de medic, iar mătușa mea a fost trimisă la ședințe de kinetoterapie, unde a fost întinsă de toți banii, până când nu s-a mai putut ridica din pat. A făcut un RMN, pentru că durerile erau din ce în ce mai mari, iar rezultatul a fost devastator pentru toată familia: metastaze osoase pe coloană. Un șold putea să i se rupă oricând, la fel și coastele. Cea mai mică fractură i-ar fi fost fatală.
Timp de trei luni, mătușa mea a făcut naveta de la Bacău la Fundeni, pentru doza de citostatice necesară, cu speranța că va învinge  cancerul din nou. Durerile, însă, i-au devenit insuportabile, cancerul era din ce în ce mai agresiv, iar corpul ei a cedat, lăsând în urmă o mare de suferință și o mulțime de posibilități pe care le-am fi putut aborda pentru a-i mai prelungi viața.
Mătușa mea a murit cu zile, pentru că superficialitatea (evit cuvântul „incompetență”) unui medic i-a grăbit sfârșitul, pentru că acel medic (dacă se poate numi astfel) nu a avut habar să interpreteze razele, din moment ce nu a văzut multitudinea de pete negre de pe coloana ei.
Acum, deși e târziu să o mai putem salva, nu-mi doresc decât să se facă dreptate, iar medicul respectiv să nu mai bage nici un alt om la doi metri în pământ, din neștiință sau neatenție. Pentru că, dacă nici în medici nu mai putem avea încredere, atunci cine să ne mai salveze?