Cele cincizeci de clișee ale lui Grey

În ultimele trei săptămâni, lumea a fost împărțită în trei categorii: oameni care vor să vadă mult-comentatul film „al anului” - Fifty Shades of Grey - oameni care vor să se convingă că acest film este o porcărie (și se duc oricum la cinema) și oameni care sunt conștienți că filmul este o porcărie și refuză să plătească pentru a-l vedea. Până ieri, m-am poziționat mândră în ultima categorie. Am citit cărțile, am văzut cum arată actorii care joacă în film și am reușit să-mi fac o părere (nu prea bună) despre Cele cincizeci de umbre ale lui Grey.

Ieri, însă, am fost „coruptă” de către două prietene să mergem la „Fifty shades” și am pornit de acasă cu gândul că am să râd copios. Măcar atât. Ne-am luat rânduri în coltul din spate al sălii (ca să nu deranjăm pe nimeni cu ale noastre comentarii nu prea drăguțe) și ne-am încărcat cu răbdare, pentru că filmul dura două ore. Două ore întregi de replici proaste și de scene de sex cu pene de păun și bice.

Grey mi s-a părut un fel de imitație proastă a lui Edward Cullen (personajul principal masculin din Twilight), amândoi fiind la fel de expresivi (adică deloc). Nu exista chimie între personaje, se sărea prea repede peste anumite etape, iar actorii nu arătau nici pe departe la fel de bine cum mi-i imaginasem eu în timp ce citeam cărțile, dar să spunem că am trecut cu vederea aceste aspecte. 

Peste ce nu am trecut cu vederea este felul în care Dakota Johnson (Anastasia) făcea pe proasta. Nu cred că am o expresie mai potrivită și mai puțin răutăcioasă pentru atitudinea ei. Mi-a fost greu să nu râd de felul în care rânjea, chicotea și părea o mâță blândă, gata să sară pe Grey și să-l salveze de cele „50 de feluri în care era dat peste cap”. În care univers paralel, o virgină pudică, pură și nesigură pe ea are curajul să defileze goală în fața unui bărbat pe care l-a cunoscut de o săptămână? Unde s-a ascuns timiditatea și jena de la început a Anastasiei? Sau toate astea n-au reprezentat decât o mască pentru a-l prinde pe Christian în mrejele ei? Unele chestii nu se „pupă” în acest film (și în carte, de altfel). 

De perversitățile lui Grey nici nu are sens să mai pomenesc. Omul are o cameră roșie, izolată fonic, plină de bice, curele, sfori, cătușe și alte jucării pentru adulți, în care își aduce „supusele”, le dezbracă, le împletește părul și le pune să stea în genunchi, legându-le, mai apoi, de mâini și de picioare și... supunându-le. 

Să mai menționez faptul că Grey îi cumpăra „supusei” sale (care nu semnase încă nici un contract prin care să accepte să i se supună lui) laptop, cărți în ediție princeps și o mașină, în condițiile în care se cunoșteau de două- trei săptămâni? Dacă asta nu încurajează prostituția sau materialismul, atunci înseamnă că am perceput greșit „altruismul” lui Grey, care se folosea de resursele sale materiale pentru a o impresiona pe Anastasia (și nu pentru a o cuceri, ci pentru a o convinge să semneze contractul respectiv). Păcat, totuși, de coloana sonoră. Soundtrack-ul a fost irosit pe un film prost, excesiv promovat.

N-am putut să privesc filmul ca pe o dramă, ca pe unul de dragoste sau ca pe unul erotic. Pentru mine, Cele cincizeci de umbre ale lui Grey a fost o comedie (una nu foarte reușită) cu tentă erotică. Nu aveai cum să nu râzi la schimbul de replici siropoase dintre cei doi protagoniști: 

Anastasia: Adică... uită-te la mine.

Christian: Asta fac.

sau

Christian (după ce află că e virgină): Unde ai fost până acum?

Anastasia: Am așteptat.

Să nu mai spun de lift, care a fost un fel de element de simetrie între incipitul filmului și încheiere. Aceleași replici șoptite de către cele două personaje, în timp ce ușile liftului se închid, despărțindu-i... Singurul moment care mi-a plăcut cu adevărat din acest film a fost sfârșitul, când Anastasia a cerut să fie „pedepsită” de către primul bărbat din viața ei, în încercarea de a-l înțelege și de a-l ajuta să se salveze. În una din ultimele scene, Ana primește pedeapsa pe care o primeau părinții noștri când erau copii: loviturile de curea. După șase curele aplicate cu sete pe posteriorul ei, fetei îi vin mințile la cap (în sfârșit) și îl părăsește pe psihopat, după ce îi mărturisește că s-a îndrăgostit de el. Clișeeeeu.

Dacă aș fi regizor, nici măcar nu aș mai ecraniza următoarele două cărți, ci aș lăsa povestea așa, pentru ca femeile să înțeleagă că bătaia „din dragoste” e tot bătaie și că un bărbat care le pedepsește lovindu-le - pentru că „își dau ochii peste cap” în fața lui - merită părăsit. Iar cu banii aruncați în realizarea acestui film (aprox. 40 de milioane de dolari, conform IMDB) s-ar fi putut organiza o campanie mondială de ajutor pentru femeile ce sunt victime ale violenței domestice. Ziceam și eu...

Ce voi face cu viața mea după ce am văzut acest film? Categoric nu am să mi-o irosesc urmărind celelalte filme care vor apărea pe viitor din seria „Fifty Shades of Grey”.

Trăiește clipa!

Am fost dintotdeauna fana momentelor frumoase, a amintirilor plăcute, însă sunt conștientă că greutățile fac parte din viața oricărui om, la fel cum sunt conștientă de faptul că orice început are și un sfârșit, căci totul este efemer.
În noaptea de după „Ziua Îndrăgostiților”, Cupidon s-a îmbătat puțin și, în loc să lovească inimile oamenilor cu săgețile dragostei, a făcut ca două mașini să se „lovească” între ele. În urma accidentului, trei persoane și-au pierdut viața,  un bărbat de aproximativ treizeci și cinci de ani și două fete de nouăsprezece ani ( http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/impact-mortal-in-judetul-bacau-trei-persoane-au-murit-si-alte-cinci-au-fost-ranite-intr-un-grav-accident-rutier.html ). Pe una dintre ele o cunoșteam încă de la grădiniță, fusese prietena mea câțiva ani buni, până ne-am certat dintr-un motiv copilăresc și, deși am „făcut pace” ulterior, n-am mai păstrat legătura.

Am auzit zeci de variante ale poveștii accidentului, așa că n-am de gând să cred nimic sau să blamez pe cineva. Sunt de părere că toți s-au aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, că soarta a avut un plan strict pentru fiecare dintre ei și că nu mai este loc de „ce-ar fi fost dacă...”. Povestea lor a tras, cred eu, un semnal de alarmă pentru toți tinerii care conduc în stare de ebrietate, care nu respectă regulile de circulație sau care își pun încrederea - și, implicit, viețile - în mâinile unor șoferi ce au cel puțin o bere „la bord”.
Astăzi, împreună cu peste o sută de persoane care au cunoscut-o, am condus-o pe ultimul drum, primind, poate, una dintre cele mai de preț lecții pe care soarta mi le putea oferi.
Doare să vezi cum o persoană care avea toată viața înainte se stinge atât de brusc, doare să te gândești că o mamă ajunge să-și îngroape copilul, doare chiar și să te pui în locul celor care au supraviețuit accidentului - sunt norocoși că trăiesc, dar vor rămâne toată viața cu amintirea accidentului.

Poate că încă nu știu concret ce să fac cu viața mea, dar de un lucru sunt sigură: trebuie să mă bucur de orice clipă, fără să uit să mă gândesc la consecințe, trebuie să fiu atentă la ceea ce se petrece în jurul meu și să apreciez atât persoanele pe care le am lângă mine, cât și lucrurile pe care soarta mi le oferă. 

Trăiește clipa PRUDENT!

Decizii

Sunt genul de persoană extrem de hotărâtă. Când îmi pun în minte ceva, fac tot posibilul să reușesc să-mi ating țelurile. Singura mea problemă este faptul că niciodată n-am știut ce vreau să fac cu viața mea. Să nu fiu înțeleasă greșit, mereu am CREZUT că știu ce vreau să fac pe viitor, dar niciodată nu am simțit cu adevărat că drumul pe care-l urmez este cel bun.
Când eram mică, îmi doream să fiu „doctoriță”, dar pe vremea aceea, visul meu era cel al tuturor fetițelor. Am început să fac canto (și mi-a plăcut), iar cel mai mare regret al vieții mele este faptul că nu am continuat cu asta. Nu îmi place să renunț, dar nu prea aveam nici un cuvânt de spus la cei 6 ani pe care îi aveam atunci.
Am pășit în liceu cu certitudinea că, după ce voi termina clasa a douăsprezecea, voi urma Facultatea de Psihologie. Mi se părea că am toate calitățile necesare unui bun psiholog: eram calmă, iubeam complexitatea ființei umane (a minții acesteia, în special) și îmi plăcea să ajut oamenii. Am realizat - la timp, din fericire - că ceea ce nu știam să fac era să mă detașez. Mă lăsam consumată de problemele altora, încât le luam asupra mea, de multe ori, le permiteam să mă copleșească.
Cineva mi-a spus că vorbesc mult, că aș fi bună ca jurnalist. Credeam că tot ce zboară se mănâncă, așa că am luat și acest lucru în calcul, până când mi-a fost tăiat elanul. Apoi am decis să optez pentru Facultatea de Limbi Străine, dar nu vedeam ce posibilități îmi oferea pe viitor acest domeniu.
Nu sunt spontană de felul meu, iau mereu decizii calculate și mă gândesc la consecințe, dar când am decis să aplic pentru Facultatea de Comunicare și Relații Publice nu m-am gândit de două ori. A fost un impuls, o chestie de moment, dar care s-a dovedit a fi cea mai bună decizie pe care o puteam lua, în această privință.
N-o să ridic în slăvi facultatea mea, pentru că am văzut destule nereguli și am întâmpinat foarte multe „carențe” în ceea ce privește comunicarea la nivelul întregii instituții (paradoxal, mai ales când vine vorba de o facultate în cadrul căreia se studiază comunicarea), ci am să spun doar că m-a ajutat să mă auto-descopăr, să îmi înfrâng anumite temeri, să-mi dau seama că asta îmi place să fac și că asta îmi doresc să fac pe viitor - să lucrez cu oamenii.

Probabil că, de multe ori, cele mai bune decizii le luăm fără să ne dăm seama. Fie că sunt impulsuri, fie că sunt analizate pe toate părțile, nu trebuie să regretăm nici o decizie luată, ci să ne-o asumăm pe fiecare în parte. Chiar dacă luăm o hotărâre greșită, ajungem astfel să învățăm câte ceva despre noi înșine, așa că nu vă temeți. Orice decizie ne ajută să ne cunoaștem mai bine și să evoluăm.