O lume superficială

Înainte să încep a spune ce am pe suflet, trebuie să menționez că nu fac referire la nimeni în mod special în această postare. În cazul în care unele persoane „se simt” vizate, înseamnă că ar trebui să-și pună ele însele câteva semne de întrebare.

Mă uit în jur și mi se pare că țara asta se duce de râpă, iar noi nu facem decât să o ajutăm să decadă. Cum? Promovând non-valorile, iar asta e un fel de sinucidere lentă a românilor, din punct de vedere cultural.
Deschidem televizorul și principalele știri cu care ni se umple capul îi au ca protagoniști pe Leo de la Strehaia și soția lui. Accesez ziarele online - mă invită să văd câtă ceară și-a scos din urechi nevasta celui menționat anterior și cât de bine arată "distinsa" cu silicoane. Ascult la radio melodii scoase pe bandă rulantă, fără noimă, cu versuri scrise doar pentru a umple un negativ, cântate de oameni cu voci mult prea prelucrate.
Sunt sătulă până peste cap de toate aceste "vedete" de-o săptămână, promovate în emisiunile de pe toat programele cu audiență. Sunt sătulă de cântăreți cu voci editate, dar care fără playback sunt morți. Sunt sătulă de "tinerii scriitori" a căror gramatică e la pământ și care nu știu să pună sfânta cratimă la locul ei sau care nu-s în stare nici să ia BAC-ul, dar sunt priviți ca nişte modele de către tinerii din această generație, care se inspiră din filme și alte povești, dar se bat cu pumnul în piept că sunt originali. De ce sunt promovate nimicurile astea? Pentru că "se vând". Sexul vinde, scandalul la fel, indecența și prostia, de asemenea. Și ne mai plângem că lumea o ia razna.
Ce putem face? Putem să le interzicem copiilor accesul la Internet sau televizor, pentru a nu fi influențați de valul de „îndobitocire” venit din partea mass-media? Putem să-i supraveghem non-stop și să ne asigurăm că nu iau contact cu nimic nociv pentru mințile lor fragede, dar apte să absoarbă ca un burete fiecare informație? Putem să ne schimbăm noi și să începem să evităm să intrăm în contact - direct sau nu - cu toate aceste non-valori?
Degeaba ieșim în străzi, dragi români. Degeaba dăm jos guvernul. Schimbarea trebuie să vină din noi (și știu că s-a zis sintagma aceasta de atâtea ori, încât a început să fie privită ca fiind un clișeu), schimbarea trebuie să atingă mai multe paliere. Haideți să promovăm ceea ce merită să fie promovat.

Eu nu sunt cântăreță, nici scriitoare, nici vedetă și nici nu aș fi capabilă să mă vând pe mine pentru popularitate, însă sunt tineri care muncesc pentru visul lor, care sunt adevărate genii, care nu își neglijează școala, cultura, dar care își păstrează în permanență decența, modestia și valorile. Și, totuși, pe aceștia nu-i ridică nimeni în slăvi, nu-i promovează nimeni, pentru că audiența se îndreaptă spre ceea ce se vinde: superficialul

Ipocrizie

Pentru că toate canalele de comunicare în masă au explodat în ultimele două zile, peste tot vorbindu-se de incendiul din București, în urma căruia au decedat aproape 30 de persoane, am fost bombardată din stânga și din dreapta de teorii cu privire la acest incident. Pentru că la asta ne pricepem noi, românii: să ne dăm cu părerea.De două zile, dragii mei compatrioți, despicăm firul în patru și aruncăm vina peste tot. Ba vina a fost a organizatorilor, care nu și-au luat măsuri de siguranță, ba a autorităților, care le-au oferit acestora autorizație de funcționare, ba a formației, că invocă forțele răului, vezi Doamne, prin versurile lor, și că titlul melodiei ar trebui să ne facă să ne gândim că nefericitul eveniment o fi fost o jertfă adusă „împăratului întunericului”, fix în ajunul sărbătorii împrumutate de la frații noștri din SUA, Halloween.
România s-a împărțit în tabere în mai puțin de 48 de ore: de o parte sunt cei care consideră că Halloween e o sărbătoare păgână și malefică, prilej numai bun pentru a face vreun sacrificiu uman (să fim serioși, dacă cei din band ar fi vrut să facă asemenea lucruri necurate, nu și-ar fi luat și ei măsuri de precauție? Adică la ce e bun un astfel de sacrificiu, dacă cel care-l provoacă moare?) iar de cealaltă parte, sunt cei care privesc situația rațional, ca pe o greșeală ireparabilă a conducerii clubului „Colectiv”. Nici una din aceste tabere, însă, nu va face nimic pentru a preveni producerea evenimentelor de acest gen pe viitor.
Vina e a tuturor și a nimănui. E vina noastră, că trebuie să așteptăm să moară cineva pentru a lua măsuri - asta după ce batem șaua pe loc câteva săptămâni, dezbătând incidentul. E vina noastră, că aruncăm vina de la unul la celălalt, de parcă am juca „Fripta”. Câți oameni trebuie să se mai „frigă”, la propriu, pentru ca noi să facem ceva, să ne mobilizăm cu toții? Suntem un popor de oameni care așteaptă în permanență să vină CINEVA să facă ordine, în loc să ne punem mințile la treabă și să facem noi ceva.
Și în anul 2003, în SUA, a avut loc un incendiu într-un club de noapte, declanșat în condiții asemănătoare ca cel de acum câteva zile (tavanul a luat foc din cauza artificiilor, într-un minut, întreaga sală a fost cuprinsă de flăcări, provocând moartea a 100 de oameni. S-a tras vreun semnal de alarmă? Au luat restul țărilor vreo măsură de precauție? Sau România are scuza că se află cu 50 de ani în urma celorlalte țări, din toate punctele de vedere? Noi nu știm să învățăm din greșelile altora, nici măcar din greșelile noastre.
Așa s-a întâmplat și în cazul accidentului din Apuseni, de la începutul anului 2014. Toată țara a vorbit despre Aura Ion, tânăra de 24 de ani care și-a pierdut viața într-un accident aviatic, pentru că autoritățile nu au putut să o localizeze la timp pentru a o salva. Zile întregi s-a dezbătut situația, dar ce măsuri s-au luat pentru a evita astfel de situații?
Încă un caz care a împărțit țara în două tabere a fost cel al lui Ionuț Anghel, băiețelul sfâșiat de maidanezi. Se presupune că hingherii ar trebui să strângă toți câinii străzii și să evite a-i mai pune în pericol pe trecători și, ce-i drept, parcă s-au mai împuținat patrupedele canine de pe străzi, dar asta nu înseamnă că au dispărut de tot (chiar azi mi s-au intersectat drumurile cu minim cinci câini maidanezi). „Țara lucrului bine făcut” începe să mi se pară din ce în ce mai șubredă.
Mă doare sufletul că atâția tineri și-au pierdut viața, că atâția părinți nu mai au șansa să-și strângă la piept copiii, că atâtea suflete nevinovate au părăsit lumea într-un mod atât de brusc și violent, sufocați de fum și arși de vii. Mă doare și mai tare că cei ce au supraviețuit vor trăi toată viața cu amintirea celei mai cumplite zile din viața lor (asta dacă își vor reveni în totalitate). Cel mai tare, însă, mă doare faptul că și această poveste va fi dată uitării după o lună, două, iar situația va rămâne neschimbată (fie pentru că suntem noi nepăsători, fie pentru că ne e lene să începem să facem noi ceva). Ne batem cu pumnul în piept că schimbarea vine din noi, dar întrebarea este „Când”? Când vom înceta să mai fim ipocriți? Când vom începe să luăm măsuri?

Încotro se îndreaptă România?

S-au încheiat minunatele probe de Bacalaureat (cel puțin sesiunea din vară) și, ca întotdeauna, au apărut nemulțumiri plus, bineînțeles, nenumărate contestații. Liceeni convinși că ar fi meritat mai mult cer reevaluarea lucrărilor, vărsându-și ofurile pe rețelele sociale. Chiar și în lista mea de prieteni de pe Facebook, am regăsit câteva persoane care se plângeau de sistemul de corectare al unilor profesori, persoane care nu aveau nevoie să audă veșnica replică „zi mersi că l-ai luat”. Cum să te mulțumești cu ce ți se dă, când îți cunoști adevărata valoare, când știi că de nota finală depinde viitorul tău, când admiterea la facultate este condiționată de media de la BAC?

 Fie cadrele didactice, nemulțumite de remunerația primită, se răzbună pe elevi (deși mi se pare absurd; până la urmă, liceenii nu au nici o vină în această situație), fie adolescenții nu mai învață și, deși nu-i pot susține în acest caz, nici nu-i pot blama. La urma urmei, când ți se dau N comentarii de tocit mot a mot până le reții, parcă-ți piere cheful de învățat, nu? Fac abstracție de cazurile în care elevii chiar nu învață.

Notele de la BAC pot varia și în funcție de pregătirea academică a cadrelor din comisia de corectare. Circula pe Internet, acum câteva zile, o știre care prezenta povestea unei școli din Vaslui, unde profesoara de engleză nu reușise în doi ani să îi învețe nimic pe elevi - probabil pentru că nici dumneaei nu avea habar cum să pronunțe alfabetul în engleză, darămite alte expresii. Mă îndoiesc că acesta este un caz izolat și sunt convinsă că, cel puțin la sate, există cadre didactice inapte. Dacă bieții copii doresc să învețe, să „facă școală”, cine să-i instruiască?

Toată nebunia cu notele obținute la așa-numitul „examen al vieții” mi-a amintit de cea mai neplăcută experiență a mea din gimnaziu. Eram în clasa a șaptea, iar generația mea fusese cobaiul sistemului de învățământ: noi am fost cei ce au testat pe pielea lor tezele cu subiect unic. Nu-mi făceam griji în privința acestora, pentru că mi-a plăcut dintotdeauna să învăț, mai ales pentru limba și literatura română. Țin minte că, la ultimul subiect, mi s-a cerut să caracterizez un personaj dintr-o nuvelă studiată. Singura nuvelă pe care o abordasem la școală fusese „Alexandru Lăpușneanul”, iar eu, îndrăgind-o pe domnița Ruxanda (mă atașam ușor de personajele din cărți sau filme), am scris despre ea. Am pus-o în antiteză cu soțul ei barbar, am descris-o cum știam eu mai bine, la cei 12 ani ai mei, am ajutat-o și pe colega din spatele meu și am predat lucrarea mândră și convinsă că voi lua o notă mare.

6,30! Și nu doar eu. Trei sferturi din colegii mei luaseră astfel de note, în condițiile în care învățam una dintre cele mai buni școli din Bacău - profesorii predau și la liceu, Colegiul Național „Vasile Alecsandri” fiind „a doua mea casă” din clasa a cincea până la sfârșitul liceului.

Am depus contestație și am primit zece sutimi. Zece sutimi amărâte, care nu-mi schimbau nota în nici un fel. Mi-era clar că subiectul trei îmi fusese anulat. De ce? Pentru că nu scrisesem la fel ca toată lumea. 

Lucrarea mea a fost corectată, după contestații, de trei profesori din cadrul liceului, care m-au asigurat că aș fi meritat minim 8,50. Îmi amintesc că mama ajunsese la inspectorat, dar se lovise de un zid: profesoara mea de română nu era titulară pe post, iar dacă mergeam mai departe de inspectorat, ar fi afectat-o pe dumneaei. Am evitat acest lucru, dânsa fiind „profa” mea preferată.

Astăzi, însă, îmi dau seama cât am greșit că nu m-am menținut fermă. Am încercat să le arăt profesorilor corectori că am învățat și că pot folosi toate cunoștințele acumulate până în clasa a șaptea, neînvățând mot a mot o caracterizare a lui Lăpușneanu, pe care o învățaseră și restul elevilor. Am vrut să fiu diferită și mi s-au tăiat aripile. 

Acum am crescut și am înțeles că, de fapt, pentru „sistem” este mai bine să fim limitați, suntem mai ușor de controlat atunci când gândim la fel. Dar progresul? Cu el cum rămâne? Încotro se îndreaptă țara noastră? Câte schimbări se vor mai face în sistemul de învățământ? Câtă corupție mai poate exista în societatea aceasta? Când vom ajunge să încurajăm tinerii să aibă o părere proprie, nu una colectivă? Când vom realiza cu toții că a fi și a gândi diferit nu e neapărat un lucru negativ?

Ce fac azi cu viața mea? Mă revolt! Îmi cer dreptul la opinie și la liberă exprimare.

Scrisoarea din sesiune

Stimați profesori universitari,

Doresc să vă împărtășesc gândurile mele, gânduri care știu că se regăsesc și în mințile altor studenți ce se confruntă cu stresul din timpul sesiunii.

Știam că nu va fi ușor. Din momentul în care am intrat la facultate, am conștientizat că abia începea greul. Știam că vor fi materii multe, zeci de cărți de citit, mii de pagini din care ar fi trebuit să-mi scot notițe. Știam că nu voi pierde timpul în cluburi, ci voi prefera să citesc, să văd un film sau să chiar să dorm. Știam că voi fi stresată în fiecare sesiune, știam că voi avea emoții, că mă voi panica înainte de examene, dar mă voi mobiliza de fiecare dată. Pentru că asta am făcut mereu. Am învățat, am avut temeri, am avut emoții, dar am reușit să mi le stăpânesc și să iau toate examenele.
Aceste lucruri au fost ușor de premeditat. Îmi făcusem o părere despre cum va fi viața mea de student, din ceea ce auzisem de la cunoștințele care trecuseră deja prin această experiență. M-am așteptat să întâlnesc stiluri diferite de predare, materii care să nu aibă nici o legătură una cu cealaltă, profesori diferiți din punct de vedere al caracterului (unii mai duri, alții mai înțelegători și mai prietenoși), dar care să fie dornici să ne învețe, pentru că și noi, studenții, am decis să urmăm o facultate din dorința de a învăța ceva nou, de a studia un anumit domeniu.
Totuși, nu-i voi înțelege niciodată pe aceia dintre dumneavoastră care, încă de la primul curs sau seminar, țin să precizeze că la materia pe care o predau „pică mulți”. Semestrul acesta mă confrunt cu o materie la care au picat 95% din studenți, anul trecut, fapt care ne-a fost amintit de câteva ori (cu o doză mare de mândrie, aș putea spune) pe parcursul acestui semestru de domnul profesor titular. Înțeleg că se dorește a se sublinia cât de dificilă este materia, dar cu ce mă încălzește pe mine să știu cât de multe persoane nu reușesc să treacă de examenul respectiv? Ba mai mult, de ce m-aș lăuda că la materia pe care o predau pică atâția studenți? Personal, mi-aș pune câteva semne de întrebare, referitoare la modul în care predau materia respectivă. Poate nu îmi structurez bine informațiile, poate nu prezint într-un mod „atractiv” cursurile, poate nu vorbesc destul de clar...
Dar eu nu sunt profesor universitar și, sper eu, nici n-am să fiu vreodată. Poate din acest motiv nu voi înțelege niciodată atitudinea unora dintre dumneavoastră. Voi continua, totuși, să învăț, să citesc cât de mult se poate și să las orele de somn pentru „after-sesiune”, sperând că, poate, anul acesta va crește rata promovabilității la examenul monstruos la care „se pică pe capete”.

Cu stimă și respect,

O studentă.

PS: Ce fac azi cu viața mea? Care viață? Nu există viață decât DUPĂ SESIUNE.

Cele cincizeci de clișee ale lui Grey

În ultimele trei săptămâni, lumea a fost împărțită în trei categorii: oameni care vor să vadă mult-comentatul film „al anului” - Fifty Shades of Grey - oameni care vor să se convingă că acest film este o porcărie (și se duc oricum la cinema) și oameni care sunt conștienți că filmul este o porcărie și refuză să plătească pentru a-l vedea. Până ieri, m-am poziționat mândră în ultima categorie. Am citit cărțile, am văzut cum arată actorii care joacă în film și am reușit să-mi fac o părere (nu prea bună) despre Cele cincizeci de umbre ale lui Grey.

Ieri, însă, am fost „coruptă” de către două prietene să mergem la „Fifty shades” și am pornit de acasă cu gândul că am să râd copios. Măcar atât. Ne-am luat rânduri în coltul din spate al sălii (ca să nu deranjăm pe nimeni cu ale noastre comentarii nu prea drăguțe) și ne-am încărcat cu răbdare, pentru că filmul dura două ore. Două ore întregi de replici proaste și de scene de sex cu pene de păun și bice.

Grey mi s-a părut un fel de imitație proastă a lui Edward Cullen (personajul principal masculin din Twilight), amândoi fiind la fel de expresivi (adică deloc). Nu exista chimie între personaje, se sărea prea repede peste anumite etape, iar actorii nu arătau nici pe departe la fel de bine cum mi-i imaginasem eu în timp ce citeam cărțile, dar să spunem că am trecut cu vederea aceste aspecte. 

Peste ce nu am trecut cu vederea este felul în care Dakota Johnson (Anastasia) făcea pe proasta. Nu cred că am o expresie mai potrivită și mai puțin răutăcioasă pentru atitudinea ei. Mi-a fost greu să nu râd de felul în care rânjea, chicotea și părea o mâță blândă, gata să sară pe Grey și să-l salveze de cele „50 de feluri în care era dat peste cap”. În care univers paralel, o virgină pudică, pură și nesigură pe ea are curajul să defileze goală în fața unui bărbat pe care l-a cunoscut de o săptămână? Unde s-a ascuns timiditatea și jena de la început a Anastasiei? Sau toate astea n-au reprezentat decât o mască pentru a-l prinde pe Christian în mrejele ei? Unele chestii nu se „pupă” în acest film (și în carte, de altfel). 

De perversitățile lui Grey nici nu are sens să mai pomenesc. Omul are o cameră roșie, izolată fonic, plină de bice, curele, sfori, cătușe și alte jucării pentru adulți, în care își aduce „supusele”, le dezbracă, le împletește părul și le pune să stea în genunchi, legându-le, mai apoi, de mâini și de picioare și... supunându-le. 

Să mai menționez faptul că Grey îi cumpăra „supusei” sale (care nu semnase încă nici un contract prin care să accepte să i se supună lui) laptop, cărți în ediție princeps și o mașină, în condițiile în care se cunoșteau de două- trei săptămâni? Dacă asta nu încurajează prostituția sau materialismul, atunci înseamnă că am perceput greșit „altruismul” lui Grey, care se folosea de resursele sale materiale pentru a o impresiona pe Anastasia (și nu pentru a o cuceri, ci pentru a o convinge să semneze contractul respectiv). Păcat, totuși, de coloana sonoră. Soundtrack-ul a fost irosit pe un film prost, excesiv promovat.

N-am putut să privesc filmul ca pe o dramă, ca pe unul de dragoste sau ca pe unul erotic. Pentru mine, Cele cincizeci de umbre ale lui Grey a fost o comedie (una nu foarte reușită) cu tentă erotică. Nu aveai cum să nu râzi la schimbul de replici siropoase dintre cei doi protagoniști: 

Anastasia: Adică... uită-te la mine.

Christian: Asta fac.

sau

Christian (după ce află că e virgină): Unde ai fost până acum?

Anastasia: Am așteptat.

Să nu mai spun de lift, care a fost un fel de element de simetrie între incipitul filmului și încheiere. Aceleași replici șoptite de către cele două personaje, în timp ce ușile liftului se închid, despărțindu-i... Singurul moment care mi-a plăcut cu adevărat din acest film a fost sfârșitul, când Anastasia a cerut să fie „pedepsită” de către primul bărbat din viața ei, în încercarea de a-l înțelege și de a-l ajuta să se salveze. În una din ultimele scene, Ana primește pedeapsa pe care o primeau părinții noștri când erau copii: loviturile de curea. După șase curele aplicate cu sete pe posteriorul ei, fetei îi vin mințile la cap (în sfârșit) și îl părăsește pe psihopat, după ce îi mărturisește că s-a îndrăgostit de el. Clișeeeeu.

Dacă aș fi regizor, nici măcar nu aș mai ecraniza următoarele două cărți, ci aș lăsa povestea așa, pentru ca femeile să înțeleagă că bătaia „din dragoste” e tot bătaie și că un bărbat care le pedepsește lovindu-le - pentru că „își dau ochii peste cap” în fața lui - merită părăsit. Iar cu banii aruncați în realizarea acestui film (aprox. 40 de milioane de dolari, conform IMDB) s-ar fi putut organiza o campanie mondială de ajutor pentru femeile ce sunt victime ale violenței domestice. Ziceam și eu...

Ce voi face cu viața mea după ce am văzut acest film? Categoric nu am să mi-o irosesc urmărind celelalte filme care vor apărea pe viitor din seria „Fifty Shades of Grey”.

Trăiește clipa!

Am fost dintotdeauna fana momentelor frumoase, a amintirilor plăcute, însă sunt conștientă că greutățile fac parte din viața oricărui om, la fel cum sunt conștientă de faptul că orice început are și un sfârșit, căci totul este efemer.
În noaptea de după „Ziua Îndrăgostiților”, Cupidon s-a îmbătat puțin și, în loc să lovească inimile oamenilor cu săgețile dragostei, a făcut ca două mașini să se „lovească” între ele. În urma accidentului, trei persoane și-au pierdut viața,  un bărbat de aproximativ treizeci și cinci de ani și două fete de nouăsprezece ani ( http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/impact-mortal-in-judetul-bacau-trei-persoane-au-murit-si-alte-cinci-au-fost-ranite-intr-un-grav-accident-rutier.html ). Pe una dintre ele o cunoșteam încă de la grădiniță, fusese prietena mea câțiva ani buni, până ne-am certat dintr-un motiv copilăresc și, deși am „făcut pace” ulterior, n-am mai păstrat legătura.

Am auzit zeci de variante ale poveștii accidentului, așa că n-am de gând să cred nimic sau să blamez pe cineva. Sunt de părere că toți s-au aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, că soarta a avut un plan strict pentru fiecare dintre ei și că nu mai este loc de „ce-ar fi fost dacă...”. Povestea lor a tras, cred eu, un semnal de alarmă pentru toți tinerii care conduc în stare de ebrietate, care nu respectă regulile de circulație sau care își pun încrederea - și, implicit, viețile - în mâinile unor șoferi ce au cel puțin o bere „la bord”.
Astăzi, împreună cu peste o sută de persoane care au cunoscut-o, am condus-o pe ultimul drum, primind, poate, una dintre cele mai de preț lecții pe care soarta mi le putea oferi.
Doare să vezi cum o persoană care avea toată viața înainte se stinge atât de brusc, doare să te gândești că o mamă ajunge să-și îngroape copilul, doare chiar și să te pui în locul celor care au supraviețuit accidentului - sunt norocoși că trăiesc, dar vor rămâne toată viața cu amintirea accidentului.

Poate că încă nu știu concret ce să fac cu viața mea, dar de un lucru sunt sigură: trebuie să mă bucur de orice clipă, fără să uit să mă gândesc la consecințe, trebuie să fiu atentă la ceea ce se petrece în jurul meu și să apreciez atât persoanele pe care le am lângă mine, cât și lucrurile pe care soarta mi le oferă. 

Trăiește clipa PRUDENT!

Decizii

Sunt genul de persoană extrem de hotărâtă. Când îmi pun în minte ceva, fac tot posibilul să reușesc să-mi ating țelurile. Singura mea problemă este faptul că niciodată n-am știut ce vreau să fac cu viața mea. Să nu fiu înțeleasă greșit, mereu am CREZUT că știu ce vreau să fac pe viitor, dar niciodată nu am simțit cu adevărat că drumul pe care-l urmez este cel bun.
Când eram mică, îmi doream să fiu „doctoriță”, dar pe vremea aceea, visul meu era cel al tuturor fetițelor. Am început să fac canto (și mi-a plăcut), iar cel mai mare regret al vieții mele este faptul că nu am continuat cu asta. Nu îmi place să renunț, dar nu prea aveam nici un cuvânt de spus la cei 6 ani pe care îi aveam atunci.
Am pășit în liceu cu certitudinea că, după ce voi termina clasa a douăsprezecea, voi urma Facultatea de Psihologie. Mi se părea că am toate calitățile necesare unui bun psiholog: eram calmă, iubeam complexitatea ființei umane (a minții acesteia, în special) și îmi plăcea să ajut oamenii. Am realizat - la timp, din fericire - că ceea ce nu știam să fac era să mă detașez. Mă lăsam consumată de problemele altora, încât le luam asupra mea, de multe ori, le permiteam să mă copleșească.
Cineva mi-a spus că vorbesc mult, că aș fi bună ca jurnalist. Credeam că tot ce zboară se mănâncă, așa că am luat și acest lucru în calcul, până când mi-a fost tăiat elanul. Apoi am decis să optez pentru Facultatea de Limbi Străine, dar nu vedeam ce posibilități îmi oferea pe viitor acest domeniu.
Nu sunt spontană de felul meu, iau mereu decizii calculate și mă gândesc la consecințe, dar când am decis să aplic pentru Facultatea de Comunicare și Relații Publice nu m-am gândit de două ori. A fost un impuls, o chestie de moment, dar care s-a dovedit a fi cea mai bună decizie pe care o puteam lua, în această privință.
N-o să ridic în slăvi facultatea mea, pentru că am văzut destule nereguli și am întâmpinat foarte multe „carențe” în ceea ce privește comunicarea la nivelul întregii instituții (paradoxal, mai ales când vine vorba de o facultate în cadrul căreia se studiază comunicarea), ci am să spun doar că m-a ajutat să mă auto-descopăr, să îmi înfrâng anumite temeri, să-mi dau seama că asta îmi place să fac și că asta îmi doresc să fac pe viitor - să lucrez cu oamenii.

Probabil că, de multe ori, cele mai bune decizii le luăm fără să ne dăm seama. Fie că sunt impulsuri, fie că sunt analizate pe toate părțile, nu trebuie să regretăm nici o decizie luată, ci să ne-o asumăm pe fiecare în parte. Chiar dacă luăm o hotărâre greșită, ajungem astfel să învățăm câte ceva despre noi înșine, așa că nu vă temeți. Orice decizie ne ajută să ne cunoaștem mai bine și să evoluăm.