S-au încheiat minunatele probe de Bacalaureat (cel puțin sesiunea din vară) și, ca întotdeauna, au apărut nemulțumiri plus, bineînțeles, nenumărate contestații. Liceeni convinși că ar fi meritat mai mult cer reevaluarea lucrărilor, vărsându-și ofurile pe rețelele sociale. Chiar și în lista mea de prieteni de pe Facebook, am regăsit câteva persoane care se plângeau de sistemul de corectare al unilor profesori, persoane care nu aveau nevoie să audă veșnica replică „zi mersi că l-ai luat”. Cum să te mulțumești cu ce ți se dă, când îți cunoști adevărata valoare, când știi că de nota finală depinde viitorul tău, când admiterea la facultate este condiționată de media de la BAC?
Fie cadrele didactice, nemulțumite de remunerația primită, se răzbună pe elevi (deși mi se pare absurd; până la urmă, liceenii nu au nici o vină în această situație), fie adolescenții nu mai învață și, deși nu-i pot susține în acest caz, nici nu-i pot blama. La urma urmei, când ți se dau N comentarii de tocit mot a mot până le reții, parcă-ți piere cheful de învățat, nu? Fac abstracție de cazurile în care elevii chiar nu învață.
Notele de la BAC pot varia și în funcție de pregătirea academică a cadrelor din comisia de corectare. Circula pe Internet, acum câteva zile, o știre care prezenta povestea unei școli din Vaslui, unde profesoara de engleză nu reușise în doi ani să îi învețe nimic pe elevi - probabil pentru că nici dumneaei nu avea habar cum să pronunțe alfabetul în engleză, darămite alte expresii. Mă îndoiesc că acesta este un caz izolat și sunt convinsă că, cel puțin la sate, există cadre didactice inapte. Dacă bieții copii doresc să învețe, să „facă școală”, cine să-i instruiască?
Toată nebunia cu notele obținute la așa-numitul „examen al vieții” mi-a amintit de cea mai neplăcută experiență a mea din gimnaziu. Eram în clasa a șaptea, iar generația mea fusese cobaiul sistemului de învățământ: noi am fost cei ce au testat pe pielea lor tezele cu subiect unic. Nu-mi făceam griji în privința acestora, pentru că mi-a plăcut dintotdeauna să învăț, mai ales pentru limba și literatura română. Țin minte că, la ultimul subiect, mi s-a cerut să caracterizez un personaj dintr-o nuvelă studiată. Singura nuvelă pe care o abordasem la școală fusese „Alexandru Lăpușneanul”, iar eu, îndrăgind-o pe domnița Ruxanda (mă atașam ușor de personajele din cărți sau filme), am scris despre ea. Am pus-o în antiteză cu soțul ei barbar, am descris-o cum știam eu mai bine, la cei 12 ani ai mei, am ajutat-o și pe colega din spatele meu și am predat lucrarea mândră și convinsă că voi lua o notă mare.
6,30! Și nu doar eu. Trei sferturi din colegii mei luaseră astfel de note, în condițiile în care învățam una dintre cele mai buni școli din Bacău - profesorii predau și la liceu, Colegiul Național „Vasile Alecsandri” fiind „a doua mea casă” din clasa a cincea până la sfârșitul liceului.
Am depus contestație și am primit zece sutimi. Zece sutimi amărâte, care nu-mi schimbau nota în nici un fel. Mi-era clar că subiectul trei îmi fusese anulat. De ce? Pentru că nu scrisesem la fel ca toată lumea.
Lucrarea mea a fost corectată, după contestații, de trei profesori din cadrul liceului, care m-au asigurat că aș fi meritat minim 8,50. Îmi amintesc că mama ajunsese la inspectorat, dar se lovise de un zid: profesoara mea de română nu era titulară pe post, iar dacă mergeam mai departe de inspectorat, ar fi afectat-o pe dumneaei. Am evitat acest lucru, dânsa fiind „profa” mea preferată.
Astăzi, însă, îmi dau seama cât am greșit că nu m-am menținut fermă. Am încercat să le arăt profesorilor corectori că am învățat și că pot folosi toate cunoștințele acumulate până în clasa a șaptea, neînvățând mot a mot o caracterizare a lui Lăpușneanu, pe care o învățaseră și restul elevilor. Am vrut să fiu diferită și mi s-au tăiat aripile.
Acum am crescut și am înțeles că, de fapt, pentru „sistem” este mai bine să fim limitați, suntem mai ușor de controlat atunci când gândim la fel. Dar progresul? Cu el cum rămâne? Încotro se îndreaptă țara noastră? Câte schimbări se vor mai face în sistemul de învățământ? Câtă corupție mai poate exista în societatea aceasta? Când vom ajunge să încurajăm tinerii să aibă o părere proprie, nu una colectivă? Când vom realiza cu toții că a fi și a gândi diferit nu e neapărat un lucru negativ?
Ce fac azi cu viața mea? Mă revolt! Îmi cer dreptul la opinie și la liberă exprimare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu