Cele cincizeci de clișee ale lui Grey

În ultimele trei săptămâni, lumea a fost împărțită în trei categorii: oameni care vor să vadă mult-comentatul film „al anului” - Fifty Shades of Grey - oameni care vor să se convingă că acest film este o porcărie (și se duc oricum la cinema) și oameni care sunt conștienți că filmul este o porcărie și refuză să plătească pentru a-l vedea. Până ieri, m-am poziționat mândră în ultima categorie. Am citit cărțile, am văzut cum arată actorii care joacă în film și am reușit să-mi fac o părere (nu prea bună) despre Cele cincizeci de umbre ale lui Grey.

Ieri, însă, am fost „coruptă” de către două prietene să mergem la „Fifty shades” și am pornit de acasă cu gândul că am să râd copios. Măcar atât. Ne-am luat rânduri în coltul din spate al sălii (ca să nu deranjăm pe nimeni cu ale noastre comentarii nu prea drăguțe) și ne-am încărcat cu răbdare, pentru că filmul dura două ore. Două ore întregi de replici proaste și de scene de sex cu pene de păun și bice.

Grey mi s-a părut un fel de imitație proastă a lui Edward Cullen (personajul principal masculin din Twilight), amândoi fiind la fel de expresivi (adică deloc). Nu exista chimie între personaje, se sărea prea repede peste anumite etape, iar actorii nu arătau nici pe departe la fel de bine cum mi-i imaginasem eu în timp ce citeam cărțile, dar să spunem că am trecut cu vederea aceste aspecte. 

Peste ce nu am trecut cu vederea este felul în care Dakota Johnson (Anastasia) făcea pe proasta. Nu cred că am o expresie mai potrivită și mai puțin răutăcioasă pentru atitudinea ei. Mi-a fost greu să nu râd de felul în care rânjea, chicotea și părea o mâță blândă, gata să sară pe Grey și să-l salveze de cele „50 de feluri în care era dat peste cap”. În care univers paralel, o virgină pudică, pură și nesigură pe ea are curajul să defileze goală în fața unui bărbat pe care l-a cunoscut de o săptămână? Unde s-a ascuns timiditatea și jena de la început a Anastasiei? Sau toate astea n-au reprezentat decât o mască pentru a-l prinde pe Christian în mrejele ei? Unele chestii nu se „pupă” în acest film (și în carte, de altfel). 

De perversitățile lui Grey nici nu are sens să mai pomenesc. Omul are o cameră roșie, izolată fonic, plină de bice, curele, sfori, cătușe și alte jucării pentru adulți, în care își aduce „supusele”, le dezbracă, le împletește părul și le pune să stea în genunchi, legându-le, mai apoi, de mâini și de picioare și... supunându-le. 

Să mai menționez faptul că Grey îi cumpăra „supusei” sale (care nu semnase încă nici un contract prin care să accepte să i se supună lui) laptop, cărți în ediție princeps și o mașină, în condițiile în care se cunoșteau de două- trei săptămâni? Dacă asta nu încurajează prostituția sau materialismul, atunci înseamnă că am perceput greșit „altruismul” lui Grey, care se folosea de resursele sale materiale pentru a o impresiona pe Anastasia (și nu pentru a o cuceri, ci pentru a o convinge să semneze contractul respectiv). Păcat, totuși, de coloana sonoră. Soundtrack-ul a fost irosit pe un film prost, excesiv promovat.

N-am putut să privesc filmul ca pe o dramă, ca pe unul de dragoste sau ca pe unul erotic. Pentru mine, Cele cincizeci de umbre ale lui Grey a fost o comedie (una nu foarte reușită) cu tentă erotică. Nu aveai cum să nu râzi la schimbul de replici siropoase dintre cei doi protagoniști: 

Anastasia: Adică... uită-te la mine.

Christian: Asta fac.

sau

Christian (după ce află că e virgină): Unde ai fost până acum?

Anastasia: Am așteptat.

Să nu mai spun de lift, care a fost un fel de element de simetrie între incipitul filmului și încheiere. Aceleași replici șoptite de către cele două personaje, în timp ce ușile liftului se închid, despărțindu-i... Singurul moment care mi-a plăcut cu adevărat din acest film a fost sfârșitul, când Anastasia a cerut să fie „pedepsită” de către primul bărbat din viața ei, în încercarea de a-l înțelege și de a-l ajuta să se salveze. În una din ultimele scene, Ana primește pedeapsa pe care o primeau părinții noștri când erau copii: loviturile de curea. După șase curele aplicate cu sete pe posteriorul ei, fetei îi vin mințile la cap (în sfârșit) și îl părăsește pe psihopat, după ce îi mărturisește că s-a îndrăgostit de el. Clișeeeeu.

Dacă aș fi regizor, nici măcar nu aș mai ecraniza următoarele două cărți, ci aș lăsa povestea așa, pentru ca femeile să înțeleagă că bătaia „din dragoste” e tot bătaie și că un bărbat care le pedepsește lovindu-le - pentru că „își dau ochii peste cap” în fața lui - merită părăsit. Iar cu banii aruncați în realizarea acestui film (aprox. 40 de milioane de dolari, conform IMDB) s-ar fi putut organiza o campanie mondială de ajutor pentru femeile ce sunt victime ale violenței domestice. Ziceam și eu...

Ce voi face cu viața mea după ce am văzut acest film? Categoric nu am să mi-o irosesc urmărind celelalte filme care vor apărea pe viitor din seria „Fifty Shades of Grey”.