Cum să mori de spondiloză în trei luni

„Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință.” (Jurământul lui Hipocrate)


Zilele trecute mi-am întrebat verișoara ce-ar vrea să se facă atunci când va crește (are aproape șapte ani). Mi-a răspuns, fără să se gândească nici măcar o clipă, că vrea să fie „doctoriță de oameni”. Am zâmbit, amintindu-mi că și eu îmi doream același lucru la vârsta ei, dar că m-am răzgândit când am realizat că nu aș fi făcut față morții. M-aș fi învinovățit pentru fiecare pacient care ar fi pierdut lupta cu moartea (nu îi înțeleg pe cei care spun că pierdem lupta cu VIAȚA când murim, căci, dacă am pierde-o, nu ar fi logic ca viața să câștige?).
Poate că verișoara mea va persevera, poate va deveni o bună „doctoriță de oameni”, una care, spre deosebire de cea care i-a băgat mămica în pământ, va ști cum să pună un diagnostic și să prelungească viața unui pacient, în loc să o scurteze.
Mi-am pierdut mătușa, în urmă cu o săptămână, dar, mai presus de asta, verișoara mea și-a pierdut mama. Știu, cancerul nu e o boală de care să scapi 100%, pentru că mereu există riscul să revină, să recidiveze și să te distrugă. Totuși. mătușa mea era optimistă. Scăpase de cancerul ovarian (și, odată cu el, și de ovare), avea o viață liniștită, începuse să-și transforme pasiunea în bani și avea o fetiță superbă, pe care o iubea ca pe ochii din cap, mai ales că se chinuise ani întregi să rămână însărcinată.
De mai bine de un an, mătușa mea avea dureri - suportabile, ce-i drept - de spate, cărora nu le-a acordat importanță până ce nu s-au intensificat. Era convinsă că se datorează numeroaselor operații pe care le făcuse în urmă cu mai bine de cinci ani. Abia atunci când a simțit că durerile persistau, a mers să-și facă raze și a apelat, ulterior, la un medic, pentru a i le interpreta.
„Spondiloză” a fost diagnosticul pus de medic, iar mătușa mea a fost trimisă la ședințe de kinetoterapie, unde a fost întinsă de toți banii, până când nu s-a mai putut ridica din pat. A făcut un RMN, pentru că durerile erau din ce în ce mai mari, iar rezultatul a fost devastator pentru toată familia: metastaze osoase pe coloană. Un șold putea să i se rupă oricând, la fel și coastele. Cea mai mică fractură i-ar fi fost fatală.
Timp de trei luni, mătușa mea a făcut naveta de la Bacău la Fundeni, pentru doza de citostatice necesară, cu speranța că va învinge  cancerul din nou. Durerile, însă, i-au devenit insuportabile, cancerul era din ce în ce mai agresiv, iar corpul ei a cedat, lăsând în urmă o mare de suferință și o mulțime de posibilități pe care le-am fi putut aborda pentru a-i mai prelungi viața.
Mătușa mea a murit cu zile, pentru că superficialitatea (evit cuvântul „incompetență”) unui medic i-a grăbit sfârșitul, pentru că acel medic (dacă se poate numi astfel) nu a avut habar să interpreteze razele, din moment ce nu a văzut multitudinea de pete negre de pe coloana ei.
Acum, deși e târziu să o mai putem salva, nu-mi doresc decât să se facă dreptate, iar medicul respectiv să nu mai bage nici un alt om la doi metri în pământ, din neștiință sau neatenție. Pentru că, dacă nici în medici nu mai putem avea încredere, atunci cine să ne mai salveze?