Hoțul de...reduceri

Sâmbătă a fost Sfântul Gheorghe, mic motiv de bucurie pentru mine. Primisem câțiva bănuți de acasă, aveam de gând să îmi scot fetele la un suc, să îmi serbez și eu ziua de nume așa cum se cuvenea.
Am plecat de la muncă în viteză, însoțită de prietena și, totodată, colega mea, cu care trebuia să ies ulterior. Pentru că era deja trecut de ora 8, am mers prin parc (facem mai puțin decât cu metroul și nici nu ne strică un pic de mișcare) și, bunele samaritene care suntem, ne-am oprit să îi dăm unei doamne câteva indicații. Se pare că indicațiile noastre nu fuseseră destul de bune (habar nu aveam ce târg de carte căuta femeia, așa că am condus-o amândouă - eu și colega mea - până la un stand cu cărți și am lăsat-o acolo. Și, probabil, acolo mi-a rămas și portofelul.
Când am ajuns acasă, scoate portofelul de unde nu-i! M-am învârtit un pic, l-am căutat prin casă (poate- poate oi avea vreun început de Alzheimer), până m-am convins că l-am uitat la muncă. Nu m-am întors după el - criză de timp, deh! - dar mi-am promis că îl voi lua a doua zi, dimineață. Doar că, surpriză! Nici la muncă nu era. Scumpul meu portofel intrase în pământ, cu tot cu buletin, permis, legitimație + carnet de student, poze, talismane norocoase, bonuri și chitanțe și indispensabilul card - unde erau banii pe care îi primisem cadou de la cei de-acasă. Țeapă, totuși, că nu aveam cash, iar cardul l-am închis relativ repede.
M-am întors la apartament, unde am răscolit tot. De la sertare, până la congelator, frigider, coș de gunoi, nu cred să fi existat vreun loc unde să nu-l fi căutat. Începusem să mă gândesc la o carte de-a Ceciliei Ahern, „Dispăruți fără urmă”, în care se vorbește despre o lume unde se duc toate lucrurile pe care le pierdem, și mai-mai că-mi venea să fug acolo să-mi caut portofelul.
Două zile am stat și mi-am ucis nervii, căutând potențiale „piste”, făcând scenarii și ipoteze, singura cât de cât pertinentă fiind cea că femeia care ne-a cerut indicații era, de fapt, menită să ne distragă atenția, în timp ce altcineva îmi „opera” geanta în cel mai subtil și imperceptibil mod posibil.
Ieri, însă, am fost informată că mi-au fost găsite o parte din acte la Poștă (fără portofel, dar cine mai face pretenții?) și prin „o parte din acte” mă refer la totul în afară de buletin, legitimație și carnet de student, fapt care mă face să mă întreb dacă nu cumva hoțul meu are vreo pasiune pentru plimbatul cu mijloacele de transport în comun și vrea să-și scoată un abonament la juma' de preț, pe numele meu.

Dacă mai cunoașteți și alte „întrebuințări” ale celor 3 documente sau potențiale sugestii ale utilizării lor de către domnul/doamna hoț/hoață, vă aștept cu un comentariu aici

sau un mesaj pe Facebook.

Egoismul - boala oamenilor mari

Întotdeauna am considerat că, atât cât trăim, putem și e indicat să învățăm de la cei mai tineri, în special de la copii. Ultimele zile, însă, mi-au adus cu ele, pe lângă multă suferință, și o mulțime de lecții de viață, toate provenite de la verișoara mea de aproape șapte ani.

Am învățat că egoismul apare odată cu vârsta, căci atunci când ești copil, sufletul tău e atât de curat, încât e aproape imposibil să te gândești la tine, să te pui pe tine în centrul Universului. Verișoara mea și-a privit mama stingându-se în ultimele trei luni. Noi, cei mai mari și, îmi permit să spun, mai prostuți, am crezut că mititica nu conștientizează ce va urma, că nu-și dă seama de gravitatea situației și că privește lucrurile într-un mod copilăresc, tipic vârstei. Nu am putut să ne înșelăm mai tare.

În timp ce noi ne îngrijoram ca nebunii, ne consumam și ne frământam, încercând să ne imaginăm cum ar reacționa la aflarea veștii că mama ei nu mai e, verișoara mea a fost mai puternică decât noi toți la un loc și a reușit să ne întărească. Poate pentru că e incapabilă de egoism sau poate că și-a iubit mămica mai mult decât am știut noi să o facem.

Obișnuim să privim pierderea unei persoane dragi prin prisma propriei persoane și, involuntar, ne gândim la cum va fi viața noastră fără ea, în loc să ne gândim la faptul că suferințele respectivei persoane au încetat în același timp cu bătăile inimii. În schimb, verișoara mea, după ce a aflat că Doamne-Doamne i-a pus mamei aripi și a luat-o la el, a plâns în hohote, exprimându-și nemulțumirea - ar fi preferat ca Doamne-Doamne să facă o minune și să-i facă mămica bine. Apoi s-a calmat, și-a văzut mama „dormind” liniștită și a înțeles ceea ce nouă ne e greu să înțelegem: că pe „mami” nu o mai doare nimic și că îi e mai bine.

A vrut să-i scrie o scrisoare și mi-a cerut ajutorul, pentru că îi era teamă să nu facă vreo greșeală - știa că mami era perfecționistă. Cu greu și tremurând, am scris fiecare cuvințel pe care mi-l dicta, cu tot cu greșelile de exprimare. Vă las aici scrisorica, pentru a vedea cât de mult cântăresc cuvintele simple ale unui copil de șapte ani.

„Mama,

Sper să dormi bine și să ai grijă de mine întotdeauna. Te iubesc întotdeauna. Te iubesc foarte mult și, chiar dacă ai murit, eu te-am iubit întotdeauna.

Mama, să știi că am plâns foarte mult când am auzit că ai murit, dar să știi că mă bucur că nu mai te doare spatele și mă bucur foarte mult că ești înger și mă păzești întotdeauna. Noaptea și dimineața.

Te iubesc, mami. Te iubesc foarte mult. Mă bucur foarte mult că ești lângă mine.”

Inocența ei m-a învățat că, atunci când iubești o persoană, iar aceasta suferă, trebuie să te bucuri atunci când se eliberează de dureri, chiar dacă asta înseamnă că o vei pierde - nu și din suflet, unde va trăi în veci. Pentru că, așa cum a zis verișoara mea, cu toată sinceritatea din lume, „mami a murit, dar acum e liniștită”.

Să-i ascultăm mai des pe copii și să-i lăsăm să ne învețe ce înseamnă iubirea, sinceritatea și fericirea în stare pură.

Cum să mori de spondiloză în trei luni

„Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință.” (Jurământul lui Hipocrate)


Zilele trecute mi-am întrebat verișoara ce-ar vrea să se facă atunci când va crește (are aproape șapte ani). Mi-a răspuns, fără să se gândească nici măcar o clipă, că vrea să fie „doctoriță de oameni”. Am zâmbit, amintindu-mi că și eu îmi doream același lucru la vârsta ei, dar că m-am răzgândit când am realizat că nu aș fi făcut față morții. M-aș fi învinovățit pentru fiecare pacient care ar fi pierdut lupta cu moartea (nu îi înțeleg pe cei care spun că pierdem lupta cu VIAȚA când murim, căci, dacă am pierde-o, nu ar fi logic ca viața să câștige?).
Poate că verișoara mea va persevera, poate va deveni o bună „doctoriță de oameni”, una care, spre deosebire de cea care i-a băgat mămica în pământ, va ști cum să pună un diagnostic și să prelungească viața unui pacient, în loc să o scurteze.
Mi-am pierdut mătușa, în urmă cu o săptămână, dar, mai presus de asta, verișoara mea și-a pierdut mama. Știu, cancerul nu e o boală de care să scapi 100%, pentru că mereu există riscul să revină, să recidiveze și să te distrugă. Totuși. mătușa mea era optimistă. Scăpase de cancerul ovarian (și, odată cu el, și de ovare), avea o viață liniștită, începuse să-și transforme pasiunea în bani și avea o fetiță superbă, pe care o iubea ca pe ochii din cap, mai ales că se chinuise ani întregi să rămână însărcinată.
De mai bine de un an, mătușa mea avea dureri - suportabile, ce-i drept - de spate, cărora nu le-a acordat importanță până ce nu s-au intensificat. Era convinsă că se datorează numeroaselor operații pe care le făcuse în urmă cu mai bine de cinci ani. Abia atunci când a simțit că durerile persistau, a mers să-și facă raze și a apelat, ulterior, la un medic, pentru a i le interpreta.
„Spondiloză” a fost diagnosticul pus de medic, iar mătușa mea a fost trimisă la ședințe de kinetoterapie, unde a fost întinsă de toți banii, până când nu s-a mai putut ridica din pat. A făcut un RMN, pentru că durerile erau din ce în ce mai mari, iar rezultatul a fost devastator pentru toată familia: metastaze osoase pe coloană. Un șold putea să i se rupă oricând, la fel și coastele. Cea mai mică fractură i-ar fi fost fatală.
Timp de trei luni, mătușa mea a făcut naveta de la Bacău la Fundeni, pentru doza de citostatice necesară, cu speranța că va învinge  cancerul din nou. Durerile, însă, i-au devenit insuportabile, cancerul era din ce în ce mai agresiv, iar corpul ei a cedat, lăsând în urmă o mare de suferință și o mulțime de posibilități pe care le-am fi putut aborda pentru a-i mai prelungi viața.
Mătușa mea a murit cu zile, pentru că superficialitatea (evit cuvântul „incompetență”) unui medic i-a grăbit sfârșitul, pentru că acel medic (dacă se poate numi astfel) nu a avut habar să interpreteze razele, din moment ce nu a văzut multitudinea de pete negre de pe coloana ei.
Acum, deși e târziu să o mai putem salva, nu-mi doresc decât să se facă dreptate, iar medicul respectiv să nu mai bage nici un alt om la doi metri în pământ, din neștiință sau neatenție. Pentru că, dacă nici în medici nu mai putem avea încredere, atunci cine să ne mai salveze?

O lume superficială

Înainte să încep a spune ce am pe suflet, trebuie să menționez că nu fac referire la nimeni în mod special în această postare. În cazul în care unele persoane „se simt” vizate, înseamnă că ar trebui să-și pună ele însele câteva semne de întrebare.

Mă uit în jur și mi se pare că țara asta se duce de râpă, iar noi nu facem decât să o ajutăm să decadă. Cum? Promovând non-valorile, iar asta e un fel de sinucidere lentă a românilor, din punct de vedere cultural.
Deschidem televizorul și principalele știri cu care ni se umple capul îi au ca protagoniști pe Leo de la Strehaia și soția lui. Accesez ziarele online - mă invită să văd câtă ceară și-a scos din urechi nevasta celui menționat anterior și cât de bine arată "distinsa" cu silicoane. Ascult la radio melodii scoase pe bandă rulantă, fără noimă, cu versuri scrise doar pentru a umple un negativ, cântate de oameni cu voci mult prea prelucrate.
Sunt sătulă până peste cap de toate aceste "vedete" de-o săptămână, promovate în emisiunile de pe toat programele cu audiență. Sunt sătulă de cântăreți cu voci editate, dar care fără playback sunt morți. Sunt sătulă de "tinerii scriitori" a căror gramatică e la pământ și care nu știu să pună sfânta cratimă la locul ei sau care nu-s în stare nici să ia BAC-ul, dar sunt priviți ca nişte modele de către tinerii din această generație, care se inspiră din filme și alte povești, dar se bat cu pumnul în piept că sunt originali. De ce sunt promovate nimicurile astea? Pentru că "se vând". Sexul vinde, scandalul la fel, indecența și prostia, de asemenea. Și ne mai plângem că lumea o ia razna.
Ce putem face? Putem să le interzicem copiilor accesul la Internet sau televizor, pentru a nu fi influențați de valul de „îndobitocire” venit din partea mass-media? Putem să-i supraveghem non-stop și să ne asigurăm că nu iau contact cu nimic nociv pentru mințile lor fragede, dar apte să absoarbă ca un burete fiecare informație? Putem să ne schimbăm noi și să începem să evităm să intrăm în contact - direct sau nu - cu toate aceste non-valori?
Degeaba ieșim în străzi, dragi români. Degeaba dăm jos guvernul. Schimbarea trebuie să vină din noi (și știu că s-a zis sintagma aceasta de atâtea ori, încât a început să fie privită ca fiind un clișeu), schimbarea trebuie să atingă mai multe paliere. Haideți să promovăm ceea ce merită să fie promovat.

Eu nu sunt cântăreță, nici scriitoare, nici vedetă și nici nu aș fi capabilă să mă vând pe mine pentru popularitate, însă sunt tineri care muncesc pentru visul lor, care sunt adevărate genii, care nu își neglijează școala, cultura, dar care își păstrează în permanență decența, modestia și valorile. Și, totuși, pe aceștia nu-i ridică nimeni în slăvi, nu-i promovează nimeni, pentru că audiența se îndreaptă spre ceea ce se vinde: superficialul

Ipocrizie

Pentru că toate canalele de comunicare în masă au explodat în ultimele două zile, peste tot vorbindu-se de incendiul din București, în urma căruia au decedat aproape 30 de persoane, am fost bombardată din stânga și din dreapta de teorii cu privire la acest incident. Pentru că la asta ne pricepem noi, românii: să ne dăm cu părerea.De două zile, dragii mei compatrioți, despicăm firul în patru și aruncăm vina peste tot. Ba vina a fost a organizatorilor, care nu și-au luat măsuri de siguranță, ba a autorităților, care le-au oferit acestora autorizație de funcționare, ba a formației, că invocă forțele răului, vezi Doamne, prin versurile lor, și că titlul melodiei ar trebui să ne facă să ne gândim că nefericitul eveniment o fi fost o jertfă adusă „împăratului întunericului”, fix în ajunul sărbătorii împrumutate de la frații noștri din SUA, Halloween.
România s-a împărțit în tabere în mai puțin de 48 de ore: de o parte sunt cei care consideră că Halloween e o sărbătoare păgână și malefică, prilej numai bun pentru a face vreun sacrificiu uman (să fim serioși, dacă cei din band ar fi vrut să facă asemenea lucruri necurate, nu și-ar fi luat și ei măsuri de precauție? Adică la ce e bun un astfel de sacrificiu, dacă cel care-l provoacă moare?) iar de cealaltă parte, sunt cei care privesc situația rațional, ca pe o greșeală ireparabilă a conducerii clubului „Colectiv”. Nici una din aceste tabere, însă, nu va face nimic pentru a preveni producerea evenimentelor de acest gen pe viitor.
Vina e a tuturor și a nimănui. E vina noastră, că trebuie să așteptăm să moară cineva pentru a lua măsuri - asta după ce batem șaua pe loc câteva săptămâni, dezbătând incidentul. E vina noastră, că aruncăm vina de la unul la celălalt, de parcă am juca „Fripta”. Câți oameni trebuie să se mai „frigă”, la propriu, pentru ca noi să facem ceva, să ne mobilizăm cu toții? Suntem un popor de oameni care așteaptă în permanență să vină CINEVA să facă ordine, în loc să ne punem mințile la treabă și să facem noi ceva.
Și în anul 2003, în SUA, a avut loc un incendiu într-un club de noapte, declanșat în condiții asemănătoare ca cel de acum câteva zile (tavanul a luat foc din cauza artificiilor, într-un minut, întreaga sală a fost cuprinsă de flăcări, provocând moartea a 100 de oameni. S-a tras vreun semnal de alarmă? Au luat restul țărilor vreo măsură de precauție? Sau România are scuza că se află cu 50 de ani în urma celorlalte țări, din toate punctele de vedere? Noi nu știm să învățăm din greșelile altora, nici măcar din greșelile noastre.
Așa s-a întâmplat și în cazul accidentului din Apuseni, de la începutul anului 2014. Toată țara a vorbit despre Aura Ion, tânăra de 24 de ani care și-a pierdut viața într-un accident aviatic, pentru că autoritățile nu au putut să o localizeze la timp pentru a o salva. Zile întregi s-a dezbătut situația, dar ce măsuri s-au luat pentru a evita astfel de situații?
Încă un caz care a împărțit țara în două tabere a fost cel al lui Ionuț Anghel, băiețelul sfâșiat de maidanezi. Se presupune că hingherii ar trebui să strângă toți câinii străzii și să evite a-i mai pune în pericol pe trecători și, ce-i drept, parcă s-au mai împuținat patrupedele canine de pe străzi, dar asta nu înseamnă că au dispărut de tot (chiar azi mi s-au intersectat drumurile cu minim cinci câini maidanezi). „Țara lucrului bine făcut” începe să mi se pară din ce în ce mai șubredă.
Mă doare sufletul că atâția tineri și-au pierdut viața, că atâția părinți nu mai au șansa să-și strângă la piept copiii, că atâtea suflete nevinovate au părăsit lumea într-un mod atât de brusc și violent, sufocați de fum și arși de vii. Mă doare și mai tare că cei ce au supraviețuit vor trăi toată viața cu amintirea celei mai cumplite zile din viața lor (asta dacă își vor reveni în totalitate). Cel mai tare, însă, mă doare faptul că și această poveste va fi dată uitării după o lună, două, iar situația va rămâne neschimbată (fie pentru că suntem noi nepăsători, fie pentru că ne e lene să începem să facem noi ceva). Ne batem cu pumnul în piept că schimbarea vine din noi, dar întrebarea este „Când”? Când vom înceta să mai fim ipocriți? Când vom începe să luăm măsuri?

Încotro se îndreaptă România?

S-au încheiat minunatele probe de Bacalaureat (cel puțin sesiunea din vară) și, ca întotdeauna, au apărut nemulțumiri plus, bineînțeles, nenumărate contestații. Liceeni convinși că ar fi meritat mai mult cer reevaluarea lucrărilor, vărsându-și ofurile pe rețelele sociale. Chiar și în lista mea de prieteni de pe Facebook, am regăsit câteva persoane care se plângeau de sistemul de corectare al unilor profesori, persoane care nu aveau nevoie să audă veșnica replică „zi mersi că l-ai luat”. Cum să te mulțumești cu ce ți se dă, când îți cunoști adevărata valoare, când știi că de nota finală depinde viitorul tău, când admiterea la facultate este condiționată de media de la BAC?

 Fie cadrele didactice, nemulțumite de remunerația primită, se răzbună pe elevi (deși mi se pare absurd; până la urmă, liceenii nu au nici o vină în această situație), fie adolescenții nu mai învață și, deși nu-i pot susține în acest caz, nici nu-i pot blama. La urma urmei, când ți se dau N comentarii de tocit mot a mot până le reții, parcă-ți piere cheful de învățat, nu? Fac abstracție de cazurile în care elevii chiar nu învață.

Notele de la BAC pot varia și în funcție de pregătirea academică a cadrelor din comisia de corectare. Circula pe Internet, acum câteva zile, o știre care prezenta povestea unei școli din Vaslui, unde profesoara de engleză nu reușise în doi ani să îi învețe nimic pe elevi - probabil pentru că nici dumneaei nu avea habar cum să pronunțe alfabetul în engleză, darămite alte expresii. Mă îndoiesc că acesta este un caz izolat și sunt convinsă că, cel puțin la sate, există cadre didactice inapte. Dacă bieții copii doresc să învețe, să „facă școală”, cine să-i instruiască?

Toată nebunia cu notele obținute la așa-numitul „examen al vieții” mi-a amintit de cea mai neplăcută experiență a mea din gimnaziu. Eram în clasa a șaptea, iar generația mea fusese cobaiul sistemului de învățământ: noi am fost cei ce au testat pe pielea lor tezele cu subiect unic. Nu-mi făceam griji în privința acestora, pentru că mi-a plăcut dintotdeauna să învăț, mai ales pentru limba și literatura română. Țin minte că, la ultimul subiect, mi s-a cerut să caracterizez un personaj dintr-o nuvelă studiată. Singura nuvelă pe care o abordasem la școală fusese „Alexandru Lăpușneanul”, iar eu, îndrăgind-o pe domnița Ruxanda (mă atașam ușor de personajele din cărți sau filme), am scris despre ea. Am pus-o în antiteză cu soțul ei barbar, am descris-o cum știam eu mai bine, la cei 12 ani ai mei, am ajutat-o și pe colega din spatele meu și am predat lucrarea mândră și convinsă că voi lua o notă mare.

6,30! Și nu doar eu. Trei sferturi din colegii mei luaseră astfel de note, în condițiile în care învățam una dintre cele mai buni școli din Bacău - profesorii predau și la liceu, Colegiul Național „Vasile Alecsandri” fiind „a doua mea casă” din clasa a cincea până la sfârșitul liceului.

Am depus contestație și am primit zece sutimi. Zece sutimi amărâte, care nu-mi schimbau nota în nici un fel. Mi-era clar că subiectul trei îmi fusese anulat. De ce? Pentru că nu scrisesem la fel ca toată lumea. 

Lucrarea mea a fost corectată, după contestații, de trei profesori din cadrul liceului, care m-au asigurat că aș fi meritat minim 8,50. Îmi amintesc că mama ajunsese la inspectorat, dar se lovise de un zid: profesoara mea de română nu era titulară pe post, iar dacă mergeam mai departe de inspectorat, ar fi afectat-o pe dumneaei. Am evitat acest lucru, dânsa fiind „profa” mea preferată.

Astăzi, însă, îmi dau seama cât am greșit că nu m-am menținut fermă. Am încercat să le arăt profesorilor corectori că am învățat și că pot folosi toate cunoștințele acumulate până în clasa a șaptea, neînvățând mot a mot o caracterizare a lui Lăpușneanu, pe care o învățaseră și restul elevilor. Am vrut să fiu diferită și mi s-au tăiat aripile. 

Acum am crescut și am înțeles că, de fapt, pentru „sistem” este mai bine să fim limitați, suntem mai ușor de controlat atunci când gândim la fel. Dar progresul? Cu el cum rămâne? Încotro se îndreaptă țara noastră? Câte schimbări se vor mai face în sistemul de învățământ? Câtă corupție mai poate exista în societatea aceasta? Când vom ajunge să încurajăm tinerii să aibă o părere proprie, nu una colectivă? Când vom realiza cu toții că a fi și a gândi diferit nu e neapărat un lucru negativ?

Ce fac azi cu viața mea? Mă revolt! Îmi cer dreptul la opinie și la liberă exprimare.

Scrisoarea din sesiune

Stimați profesori universitari,

Doresc să vă împărtășesc gândurile mele, gânduri care știu că se regăsesc și în mințile altor studenți ce se confruntă cu stresul din timpul sesiunii.

Știam că nu va fi ușor. Din momentul în care am intrat la facultate, am conștientizat că abia începea greul. Știam că vor fi materii multe, zeci de cărți de citit, mii de pagini din care ar fi trebuit să-mi scot notițe. Știam că nu voi pierde timpul în cluburi, ci voi prefera să citesc, să văd un film sau să chiar să dorm. Știam că voi fi stresată în fiecare sesiune, știam că voi avea emoții, că mă voi panica înainte de examene, dar mă voi mobiliza de fiecare dată. Pentru că asta am făcut mereu. Am învățat, am avut temeri, am avut emoții, dar am reușit să mi le stăpânesc și să iau toate examenele.
Aceste lucruri au fost ușor de premeditat. Îmi făcusem o părere despre cum va fi viața mea de student, din ceea ce auzisem de la cunoștințele care trecuseră deja prin această experiență. M-am așteptat să întâlnesc stiluri diferite de predare, materii care să nu aibă nici o legătură una cu cealaltă, profesori diferiți din punct de vedere al caracterului (unii mai duri, alții mai înțelegători și mai prietenoși), dar care să fie dornici să ne învețe, pentru că și noi, studenții, am decis să urmăm o facultate din dorința de a învăța ceva nou, de a studia un anumit domeniu.
Totuși, nu-i voi înțelege niciodată pe aceia dintre dumneavoastră care, încă de la primul curs sau seminar, țin să precizeze că la materia pe care o predau „pică mulți”. Semestrul acesta mă confrunt cu o materie la care au picat 95% din studenți, anul trecut, fapt care ne-a fost amintit de câteva ori (cu o doză mare de mândrie, aș putea spune) pe parcursul acestui semestru de domnul profesor titular. Înțeleg că se dorește a se sublinia cât de dificilă este materia, dar cu ce mă încălzește pe mine să știu cât de multe persoane nu reușesc să treacă de examenul respectiv? Ba mai mult, de ce m-aș lăuda că la materia pe care o predau pică atâția studenți? Personal, mi-aș pune câteva semne de întrebare, referitoare la modul în care predau materia respectivă. Poate nu îmi structurez bine informațiile, poate nu prezint într-un mod „atractiv” cursurile, poate nu vorbesc destul de clar...
Dar eu nu sunt profesor universitar și, sper eu, nici n-am să fiu vreodată. Poate din acest motiv nu voi înțelege niciodată atitudinea unora dintre dumneavoastră. Voi continua, totuși, să învăț, să citesc cât de mult se poate și să las orele de somn pentru „after-sesiune”, sperând că, poate, anul acesta va crește rata promovabilității la examenul monstruos la care „se pică pe capete”.

Cu stimă și respect,

O studentă.

PS: Ce fac azi cu viața mea? Care viață? Nu există viață decât DUPĂ SESIUNE.